|
|
|
St’ ammore mio sta dint’ ’o core, nchiuso, cu tutt’ ’a freva 'e n’anema malata, comm' a nu piccerillo friddigliuso dint’ a na cunnulella scunzulata. Vene ’o penziero niro, int' ’a nuttata. e m’ ’o rummane tristo e smaniuso; e i’ trovo sempe, quann’ è ’a matenata, de chianto amaro ’o cusceniello nfuso. Pecchè, Suonno ca viene e te ne vai pe rìturnà cchiù cupo e appucundruto, na lenza ’e sole nun m’ ’a puorte mai? Pecchè nun me sparagne stu saluto ? Che male t’aggio fatto, ca me fai muri migliare ’e vote ogne minuto? Si tu sapisse ’o male ca m' 'e fatto, nun t’ abbastasse a chiagnere, nu mare ! Ma mo’ chili’ uocchie tuoi lucente e care nun songo niente, niente cchiù, pe me ! E chisto core, abbandunato e tristo, chino d’affànne e di ricuorde amare, porta 'a croce comm’ a Giesù Cristo e saglie nu Calvario, apprìesso a te. Saglie. ’A muntagna nun fernesce mai pecchè mai fernarrà chisto delore ! Quanno veniste, s’arapette ’o core nnanza all' ammore che le dive tu... Ma quanno me lassaste e te ne jiste senza ’o cunzuolo manco ’e na parola, st' anema spetta, abbadunata e sola, manco ’a speranza ’a sustenette cchiù !
|
| |